Sănătatea mintală, cercetare și fotografie

    Ajung în parc și rapid văd vreo 2 grupuri de copii cam de clasa primară care probabil că în ziua liberă de la școală (greve, greve) veniseră cu profesorii la iarbă verde, aer curat . Venisem pentru liniște, dar parcă era o zi a copiilor sărbătorită în avans. Nu mi-a displăcut deloc. Copaci verzi halucinanți, o aromă de verde (facem abstracție că o motocoasa se auzea în fundal). Cobor și apoi urc și iar cobor  și  iar urc âteva platforme înclinate pe care le-am preferat (să spunem așa conform iluziei liberului arbitru) treptelor  care abia acum, în memorie, mi se  par multe). Ajung pe malul lacului. Un vânt ușor îmi brăzdează fața și o priveliște m-a făcut și mai prezentă decât eram. Pe lângă bărci și vapoare am zărit niște…. rațe. Bineînțeles că Olympus al meu abia le aștepta. Câteva cadre surprinse cu ceva răbdare. După un timp, si grupul de copii a ajuns să vadă cu mare mirare și încântare rațele, exclamând.. M-am bucurat că încă mai au simțurile vivace. S-a îndepărtat m

  Subiectul  acestor rânduri este foarte puțin romantic, contrar a ceea ce  ar putea sugera titlul, Debussy sau imaginea. Nu sunt un om pro-forma. Nu fac lucrurile pro-forma.Nu-mi plac formalitățile și nici oamenii care le înconjoară. Fac ceea ce fac pentru că îmi place fără să aspir cu interes la statut sau glorie, fără pedanterie. Interacțiunile și interlocutorii mi  le  aleg singură. Desigur că există și imprevizibil. Este atât de greu să fii simplu, dar eu încerc sa fiu.   Discreția nu este contagioasă, spunea Cioran și nu doar el. Nu poate exista o pandemie de discreție, de indiscreție și paradă, da, insa nu i se recunoaste nocivitatea  potențială , desigur. Efecte negative există deja dacă privim atent sau nici chiar atât de atent în jur. A fi discret înseamnă a lasă loc misterului să te înconjoare fără să respingă. Înseamnă și a nu intra brusc în conștiința cuiva ci a lasă/invita la descoperire. Aici ai putea crede că sunt naivă. Cine mai are timp să facă asta? Cine are. Unii oa

  De un an de zile sau mai mult de atât observ că abundă în media podcast-urile și materialele video pe Zoom cu informații despre cum să faci că să-ți fie mai bine pe fondul îngrijorării, respectiv al evenimentelor adverse. Nu le consider inutile în sine, ci doar prin modul în care se practică. Un fel de self help   mediat de others help. Mesajul ar suna cam a ș a: Spune-mi tu cum să mă ajut eu pe mine. Abundă materialele și oportunismul care oferă iluzia unui ajutor garantat. Se mai strecoară uneori și mesajul “cunoaște-te pe tine”, dar într-un sens la fel de vag ca un dicton din secole demult trecute. Nu mă mai stupefiaz ă  acest fapt, ci exprimarea unor astfel de “speciai ș ti” din fața ecranului care transmit informațiile “cât mai simplu ca înțelegeți toți”. Că și cum am fi o masă omogenă de oameni aproape identici cu caracteristici identice. Prin urmare se utilizează concepte specifice sau asocieri neurosihologice, dar sunt transmise în ….limbaj comun. Parcă există o teamă de a co

  Dacă nu ai cădea nu ar fi nevoie să te ridici spune logic a formală , nemetaforizand și  neintrând pe tărâmul așteptărilor grandioase care transformă oamenii în neoameni  în ziua de astăzi . Ego-ul, ego-ul (voi reveni  cândva  la  aceast ă  idee). Căderile sunt bruște și imposibil de prevăzut de cele mai multe ori, cel puțin adevăratele căderi, prin  consecințele pe care le au.  Atenția este neimportantă în ceea ce implică mai mult abilitatea de a nu cădea, respectiv lipsa acesteia, dizabilitatea.  Nu te  îndepărta , cititorule, nu voi intra-n tente dramtice, cum nici nu am tendin ț a. Ce se întâmplă apoi? Ridicarea, desigur, în cele mai bune cazuri. Efectele sunt resimțite, percepute într-un viitor apropiat. Cine are  experiența  căderii nu va spune că “nu s-a întâmplat nimic”. Sau poate că da, cu un o anumită doza  umor.  Instinctul de supraviețuire se activează la maxim instantaneu în secundele aproape  neconștientizate  premergătoare gândului imperativ “o să mă ridic”. Și s-

  Tulburarea obsesiv-compulsiva (TOC) este o tulburare de anxietate pe tot parcursul vieții, caracterizată prin gânduri și acțiuni repetitive, afectează aproximativ 2-3% din populația S.U.A. de-a lungul vieții, deși prevalența sa poate fi mai mare din cauza raportării insuficiente și a diagnosticării insuficiente. Psihoterapia, medicamentele antidepresive sau ambele sunt de obicei prescrise pentru TOC, dar tratamentul disponibil este ineficient pentru o parte considerabilă de pacienți. Noul indiciu despre mecanismele creierului din spatele TOC, o tulburare care este incomplet înțeleasă, a venit ca o surpriză pentru cercetători. Ei au căutat inițial să studieze modul în care neuronii interacționează cu celulele „ajutoare” în formă de stea, cunoscute sub numele de astrocite, despre care se știe că oferă suport și protecție neuronilor. Cu toate acestea, oamenii de știință încă încearcă să înțeleagă rolul aparent pe care aceste celule complexe îl joacă în bolile psihiatrice și neurodeg

  Dă-ți jos rezistențele, stratul epidermic superficial din ființa ta socială. Renuntă la măști (la o parte din ele, cel puțin) ca să nu mai fii un clovn în ochii tăi și ai celorlalți. Totusi nu te gândi la ceilalți. Cine ești tu când ești singur? Colecția ta de gânduri, așteptări și emoții din trecut, prezent și viitor transform-o în nuditatea ta. Cum este să fii doar tu cu tine? Gol de tot și de toate și totuși nu un vid. Nu căuta vreo analogie cu fizica clasică sau cuantică sau orice altceva. Nu crede că este imposibil. Nu crede nici că totul este posibil pentru că nu este. Crede mai mult decât în posibil în mai puțin posibil, dar posibil. Gata? Cum se simte să fii nud și să simți doar tu în fibrele tale și în felul tău propria “nuditate” pentru că ești gol de tot?

  Poate ai observat  și tu cu furie sau indiferență că viață este (și) nedreaptă. Pornind de la inegalitatea de șanse  și terminând nu știu cu ce, acestea ți-au creat poate așteptări sau nu ți le-au mai creat deloc. Munca grea dă roade. Credem că trăim într-o meritocrație, în care oricine are îndrăzneală, seriozitate și hotărâre poate reuși, indiferent de obstacolele care le stau în cale. Dar, cu inegalitatea veniturilor la un nivel record în SUA și în majoritatea celorlalte țări dezvoltate, oamenii încep să se întrebe dacă meritocrația există sau nu. Un sondaj din 2015 al Institutului de Politică de la Harvard a constatat că 48% dintre mileniali cred că visul american este mort. Un număr tot mai mare dintre ei se simt chiar mai însorți în privința socialismului, care este într-adevăr un spectru printre cei mai conservatori. Asta nu înseamnă că credința în capitalismul de piață liberă este deasemenea un mit.. Puțină istorie.. Unii slujitori evanghelici de astăzi continuă să predic