Sus

 

Dacă nu ai cădea nu ar fi nevoie să te ridici spune logica formală, nemetaforizand și neintrând pe tărâmul așteptărilor grandioase care transformă oamenii în neoameni în ziua de astăzi. Ego-ul, ego-ul (voi reveni cândva la această idee).

Căderile sunt bruște și imposibil de prevăzut de cele mai multe ori, cel puțin adevăratele căderi, prin consecințele pe care le au. Atenția este neimportantă în ceea ce implică mai mult abilitatea de a nu cădea, respectiv lipsa acesteia, dizabilitatea. 

Nu te îndepărta, cititorule, nu voi intra-n tente dramtice, cum nici nu am tendința.

Ce se întâmplă apoi? Ridicarea, desigur, în cele mai bune cazuri. Efectele sunt resimțite, percepute într-un viitor apropiat.

Cine are experiența căderii nu va spune că “nu s-a întâmplat nimic”. Sau poate că da, cu un o anumită doza  umor.  Instinctul de supraviețuire se activează la maxim instantaneu în secundele aproape neconștientizate premergătoare gândului imperativ “o să mă ridic”. Și s-a ridicat.

Apoi, sentimentul aproape palpabil că s-a născut din nou. Mintea începe să (re)construiască speranța.