Ajung în parc și rapid văd vreo 2 grupuri de copii cam de clasa primară care probabil că în ziua liberă de la școală (greve, greve) veniseră cu profesorii la iarbă verde, aer curat.
Venisem pentru liniște, dar parcă era o zi a copiilor sărbătorită în avans. Nu mi-a displăcut deloc.
Copaci verzi halucinanți, o aromă de verde (facem abstracție că o motocoasa se auzea în fundal). Cobor și apoi urc și iar cobor și iar urc âteva platforme înclinate pe care le-am preferat (să spunem așa conform iluziei liberului arbitru) treptelor care abia acum, în memorie, mi se par multe).
Ajung pe malul lacului. Un vânt ușor îmi brăzdează fața și o priveliște m-a făcut și mai prezentă decât eram. Pe lângă bărci și vapoare am zărit niște…. rațe. Bineînțeles că Olympus al meu abia le aștepta. Câteva cadre surprinse cu ceva răbdare.
După un timp, si grupul de copii a ajuns să vadă cu mare mirare și încântare rațele, exclamând.. M-am bucurat că încă mai au simțurile vivace. S-a îndepărtat mai repede decât mine, firește ca și din cauza instructurilor grupului care erau grăbiți, se pare. Un copil a întrebat dacă mai vin prin zona unde se aflau rațele, iar altul i-a răspuns parcă părându-i rău “Nu ne mai lasă să venim pe aici”.
Și astfel m-am întors și eu unde scriu acum cu memorii noi și alt mod de a percepe lumea.
Să priveșți luciul apei poate fi periculos. Să-ți afunzi privirea în undele ei este o experiență aproape transcedentală. Este jocul oglinzilor. Un joc periculos asemenea celui al autocunoașterii.
