Sănătatea mintală, cercetare și fotografie

  Era o dimineață cu mult soare, prea mult soare. În plimbarea matinală pe pasarela de deasupra lacului zăresc un grilaj surprinzător de luminiscent chiar în lumina prea puternică deja. Parcă bucăți de diamant în minitură se legănau agățate acolo.  M-am apropiat, nu cu intenția de a fura vreunul, ci de a observa mai îndeaproape, încă nu știam ce. Uimirea mi-a fost mare când am descoperit acolo sute de lacăte, multe inscripționate cu i ni ț iale  sau cu „love”. În ce scenariu și-n care secol mă aflam cu aceste simboluri ale iubirii, m-am întrebat. Oare sunt ale iubirii? Când am mai văzut că pe o porțiune din lemnul grilajului scria „eu+nimeni”, am completat întrebarea în monologul meu cu „sau ale disperării”? Am ajuns acasă și m-am documentat despre acest subiect   ș i fenomen straniu rămânând mirată și după aceea. Într-adevăr, lăcățelele văzute de mine erau însemne ale iubirii. Istoria „lacătelor dragostei ” datează de cel puțin 100 de ani. Ar...

    Nu mă voi lansa în discursuri fals curajoase și.... penibile despre fericirea mea  în frig și nici despre efectele binefăcătoare ale soarelui pe timp de iarnă: "Ce dacă este iarnă, eu mă simt ca vara." Curajul nu înseamnă a sfida natura ci a o accepta. După cum știți, cititori ai acestui blog, nu am un interes remarcabil pentru a ieși în evidență, ci doar de a comunica.N u scriu pentru sau  î n stilul mass-media.   Deși nu-mi plac citatele, mi-a venit în minte o frază a lui Montesquieu , parafrazez: Mi-au plăcut multe în viaț ă  , dar niciodată, gloria. Nu-mi place să mă laud. Ce există, totuși aici? Drumuri pe care am mai mers. Le străbat cu conștiința lui acum, nu a lui atunci. Printre umbre și raze solare glaciale am regăsit o liniște la 3  °C  pe care n-o mai știam demult.

  M-am despărțit de mine  însămi ca să aflu cine sunt. Paradoxal poate,  neștiind unde mă duc. O dimineața să fi fost sau o seară. Nu mai știu. Într-o așteptare a tot ce-ntarzie s-apară să fi fost, nu știu. Totul zbura împrejurul meu nud de orice informație și transparent ca roua. Neștiind așa, am cunoscut că neștiind am aflat mai mult decât am știut știind. Într-o dimineața sau o seară sau în crepuculul tuturor constientizarilor să fi fost. Nu mai știu. Invers   Aseară am contemplat cerul. O vată molatică violet gălbuie mi s-a lipit de retină și s-a transformat în celulă bastonaș. Misterul mi-a căzut din buzunarul de la piept. Să nu crezi că din dreptul inimii și alte platitudini derivate, dar mai știi? Nu știu cum se făcea, dar s-a infuzat în cerul de vată și pentru câteva secunde am avut în față șirul amintirilor trecute, prezente și viitoare , parcă visam fără să dorm. Accesasem o lume în care se părea că se cade ascendent și se urcă în cădere. Poate căderile sun...