M-am despărțit de mine însămi ca să aflu cine sunt. Paradoxal poate, neștiind unde mă duc.
O dimineața să fi fost sau o seară. Nu mai știu. Într-o așteptare a tot ce-ntarzie s-apară să fi fost, nu știu.
Totul zbura împrejurul meu nud de orice informație și transparent ca roua.
Neștiind așa, am cunoscut că neștiind am aflat mai mult decât am știut știind.
Într-o dimineața sau o seară sau în crepuculul tuturor constientizarilor să fi fost.
Nu mai știu.
Invers
Aseară am contemplat cerul. O vată molatică violet gălbuie mi s-a lipit de retină și s-a transformat în celulă bastonaș. Misterul mi-a căzut din buzunarul de la piept. Să nu crezi că din dreptul inimii și alte platitudini derivate, dar mai știi?
Nu știu cum se făcea, dar s-a infuzat în cerul de vată și pentru câteva secunde am avut în față șirul amintirilor trecute, prezente și viitoare , parcă visam fără să dorm. Accesasem o lume în care se părea că se cade ascendent și se urcă în cădere. Poate căderile sunt zboruri și zborurile sunt căderi, de fapt.