Sănătatea mintală, cercetare și fotografie

  Când înveți mersul din nou, dar nu c a la câțiva ani, ci c a la 20 +  ani  te străbate cea mai ingenuă emoție. Să-ți înveți mușchii și gambele să calce una în față celeilalte, echilibrat  și mai ales mintea să coordoneze, este o experiență  unic ă . . A fost o fericire clară și inegalabilă de nimic și de nimeni.  Amintirea aceast a a străfulgerat-o inoportun și de neprezis în timp ce se așezase în fața teancului c u frunze de bronz. A resimțit gânduri și emoții la fel de nedeslușite c a atunci. N-a știut nici cum să le eticheteze-n jocul de lumini și umbre de pe asfalt. Pozitive, negative.. A privit în sus și nici n-a mai văzut norii. Atât.

  A fi cunoscuți și acceptați (cred că în ordine inversă)  sunt două dintre nevoile și dorințele profunde inconștiente sau mai de suprafață ale oricărui om care uneori nu și le recunoaște sau evita să se gândească la ele. A-l acceptă și a nu-l corecta aproape în mod reflex pe celălalt de dragul de a-l corectă (începând cu ține, desigur, dar această ar fi altă discuție despre auto-acceptare) cred că este o uriașa provocare pentru oameni, cu precădere pentru aceia dintre ei care se cred ei înșiși mici divinități (la grandomanie mă refer, ți-ai dat seama, în principal). Nu mă refer aici la greșeli majore care ar schimbă cursul unei situații transformând-o într-o dramă. Tocmai tendința corectoare a „atotștiutorilor” atunci când corecția nu prea își are sensul. Doar inten ț ia  poate degenera într-o dramă. Sunt sceptică, dar sunt încrezătoare și mica experiență de până acum mi-a arătat că sunt și o bună observatoare, înțelegătoare a situațiilor și a persoanelor. Nu est...

  Visul unei zile de  toamnă