Succes, celebritate

 

Îmbătată cumva dar totuşi lucidă, de suflul evenimentelor care au fost şi sunt în această perioadă (şi de parfumul florilor de tei, desigur) mi-a venit ideea scrierii unui articol despre.. un anume subiect (ce-mi provoacă şi mie teatrul.. uneori), am ales fragmentul de mai jos dintr-o opera bine cunoscută (cred ca nici nu mai era nevoie să-i scriu referinţa).

Te invit să identifici ideile cheie şi să le şi trăieşti puţin în interiorul tău asemenea mie dar in felul tău.

Acum arta, data viitoare ştiinţa, deşi nu sunt chiar separate cele două !

 “NINA: (....) Cum se simte celebritatea? Ce simți când ştii că eşti elebru?

TRIGORIN:   Ce simt? Cred că... nimic. La asta nu m‐am gândit niciodată.    (Gândindu‐se.) Una din două: sau dumneata exagerezi celebritatea mea, sau celebritatea nu se simte deloc.

NINA:   Dar când citeşti despre dumneata în gazete?

TRIGORIN:   Când te laudă, e plăcut, iar când te înjură — vreo două zile nu mai eşti în apele tale.

NINA:   Ce lume minunată! Dac‐ai şti cât te invidiez. Ursitele oamenilor sunt atât de deosebite! Unii abia târăsc după ei o existență plictisitoare şi neînsemnată, semănând cu toții între ei, toți nefericiți. Altora — dumitale, de pildă, şi eşti unul la un milion — le e dat să aibă o viață interesantă, luminoasă, plină de conținut... Eşti fericit...

TRIGORIN:   Eu? (Dând din umeri.) Cum să‐ți spun... dumneata vorbeşti de celebritate, de fericire, de o viață luminoasă şi interesantă, dar pentru mine, iartă‐mă, toate cuvintele astea frumoase sunt ca o dulceață din care eu nu gust niciodată. Eşti foarte tânără şi foarte bună.

NINA:   Viața dumitale e atât de frumoasă!

TRIGORIN:   Ce vezi în ea atât de frumos? (Se uită la ceas.) Uite, acum trebuie să mă duc să scriu. Iartă‐mă, nu am timp... (Râde.) Dumneata ai pus, cum se spune, degetul pe rană şi eu mă simt tulburat şi aproape puțin supărat. Dar fie! Hai să vorbim. Să vorbim despre minunata şi luminoasa mea viață... De unde să începem? (Se gândeşte puțin.) De multe ori eşti stăpânit de idei stăruitoare: ziua şi noaptea nu te gândeşti decât la lună, de pildă. Am şi eu o lună a mea. Zi şi noapte duc povara unui gînd ce nu mă părăseşte... Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie... N‐am isprăvit bine o povestire, când, nu ştiu de ce, trebuie să scriu o a doua, apoi o a treia, după a treia o a patra... Aşa, scriu şi eu cum aş merge cu caii de poştă, fără întrerupere, şi nu pot altfel. Şi acum te‐ntreb: ce e luminos şi minunat în toate astea? O, ce viață barbară! Uite, acum stau de vorbă cu dumneata, îmi pun tot sufletul, şi totuşi nu pot să uit nici o clipă că mă aşteaptă o nuvelă neterminată. Văd un nor care seamănă cu un pian. Mă gîndesc: trebuie să pomenesc undeva, într‐o povestire, că pe cer plutea un nor care seamănă cu un pian. Miroase a heliotrop? Repede îmi fixez în minte: un miros foarte dulce, floarea văduvelor. A se pomeni în descrierea unei seri de vară. Te iscodesc pe dumneata şi mă iscodesc şi pe mine, la fiecare frază, la fiecare cuvânt şi mă grăbesc să  închid aceste fraze şi cuvinte în cămara mea literară: poate‐mi vor trebui! După ce am isprăvit o lucrare, alerg la teatru sau la pescuit. Ar trebui măcar atunci să mă odihnesc şi să uit. Da’ de unde! În capul meu a şi început să se mişte, ca o ghiulea, un subiect nou. Şi iarăşi mă simt târât spre masa mea de lucru, şi iarăşi mă grăbesc să scriu, să  scriu mereu. Aşa mi se întîmplă mereu. Neliniştea vine din mine, simt că‐mi irosesc viața, simt că pentru mierea pe care o împart orbeşte atâtor necunoscuți risipesc polenul celor mai frumoase flori ale mele, le smulg şi le calc în picioare rădăcinile. Nu sunt oare un nebun? Oare cunoscuții şi prietenii mei se poartă cu mine cum s‐ar purta cu un om sănătos? „Ce mai scrii?” „Ce ne vei mai dărui?” Mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi cuvinte! Şi mi se pare că toată  atenția cunoscuților, laudele şi entuziasmul, toate sunt numai înşelăciune. Mă mint ca pe un bolnav, şi uneori mi‐e teamă că se vor apropia de mine pe furiş, pe la spate, că mă vor înşfăca şi mă vor duce ca pe Poprişcin la balamuc! Chiar în anii tinereții mele, în cei mai buni ani ai mei, ca scriitor începător, a fost un chin neîntrerupt. Scriitorul mărunt — mai ales când nu‐i merge cu scrisul — se simte stângaci, inutil, neîndemânatic, nervii îi sînt încordați, iri‐ tați. Dă neîncetat ocol celor apropiați de viața literară şi artistică, nerecunoscut, neluat în seamă de nimeni, temân‐ du‐se să privească oamenii în față, asemenea unui jucător pasionat care nu are bani. Necunoscându‐mi cititorii, nu ştiu de ce mi‐i închipuiam duşmănoşi şi neîncrezători. De public mi‐era teamă, mă îngrozea. De câte ori mi se juca o piesă nouă mi se părea că în sală toți oamenii bruni îmi sunt vrăjmaşi şi că celor blonzi nici nu le pasă de mine. O! Ce chinuri îngrozitoare!

NINA:   Te‐aş întreba numai dacă inspirația, procesul însuşi al creației nu‐ți dau clipe de adâncă fericire?

TRIGORIN:   Da, când scriu e plăcut. Plăcută e şi citirea corecturii, dar... abia a ieşit lucrarea de sub tipar şi n‐o mai pot suferi. Văd că nu e ceea ce trebuia, că am greşit, că n‐ar fi trebuit scrisă de fel.(....)

NINA:   Iartă‐mă, dar refuz să te înțeleg. Cred mai degrabă că te‐a răsfățat succesul.

TRIGORIN:   Care succes? N‐am fost niciodată încântat de mine. Nu mă plac ca scriitor. Şi, ce e mai rău, e că mă simt învăluit ca de‐o pâclă şi că de multe ori nu înțeleg ce scriu...”

Pescăruşul, A. Cehov