Odată ca niciodată

Ea vea pantofi mici şi roşii lăcuiţi, de o mărime aproximativă cu ce încălţa ea de obicei. 

Dar numărul de la pantofi era un amănunt neglijabil, oricum nu un obstacol pentru ce urma să se întâmple.

Importantă era ocazia pentru care îi alesese dintr-un magazin fără prea multe variante de mărimi la aceşti pantofi, în orice caz.

Nu conta dificultatea de a coborî aproape un etaj cu ei, mai mult împiedicându-se în vârfurile acestor pantofi cam mari, dar roşii. Culoarea devenea esenţială.

Cu atât mai puţin cum ar fi reuşit să parcurgă câţiva metri pe asfalt nu o interesa.

Să nu mai vorbim despre  urcatul aceluiaşi etaj in virtutea reversibilităţii acţiunilor.. din nou nesemnificativ.

Ea, cu pantofii ei roşii, era o Dorothy din vrăjitorul din Oz, în realitate, ce-i drept.

Care realitate?

A ei şi a celor cu care urma să se întâlnească.

Mergea în faţa blocului pentru a ciocni primul ou cu amicii la ora 9 dimineaţa.

Puţine persoane de interesul ei mai erau la ora aceea şi în acea zi în faţa blocului.

Erau 5 grade la 9 a.m., dar nu conta nici asta, ci doar nerăbdarea bucuriei pure anticipate.. şi pantofii roşii.

Era sărbătoare atunci.... ca la 6-7 ani.

Acum....