Când
vezi puncte colorate-n faţa ochilor, apoi o lumină mare, de fapt nu
vezi nimic. Trupul ți se inundă cu căldură. După câteva minute,
final.Te întrebi dacă o fi fost asta o experiență plenară cu
controlul gândurilor intact, totuși și percepţia realităţii,
la fel. Doar niște momente că rareori pe care le trăiești
câteodată.
Singura certitudine univocă este că plouă sau că a plouat. Ploaia îndelungată îți instalează beția cea mai inofensivă. Dacă o accepți, te recunoști diferit. Apoi, lacurile și bălțile îți oglindesc adâncurile, temerile și reușitele, dar nu acelea performative de care lumea e beată și bolnavă. Ceva aproape indescifrabil care pare că nici nu există.Dar ploaia îl revelează. Este posibil că toamna să-și piardă sensul și conținutul vreodată? Să se confunde și suprapună cu golul crengilor dintr-un târziu? Poate să nu se mai regăsească în interior și-n amintirile reclamate existenței și-n așteptările viitorului? Ce se întâmplă atunci? Poate este o schimbare obligată de sine sau de pustiul haosului. Dar, nu. Este poate amplasrea într-un unghi cu vizibilitate scăzută a grămezilor de vegetație căzute, a tristeții reinventate pentru chemarea speranței, a posibilului viitor. Și știi că toamna poate nu și-a pierdut sensul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea!