Dragoste de pe Podul Grant

Am plecat de-acasă cu promisiunea ploii, dar fără umbrelă. Începusem să-mi imaginez deja picăturile mari și transparente rostogolindu-se pe geamuri, dar nu și pe trupul meu. Am așteptat cât am așteptat, dar nu prea mult pentru că mi-am adus aminte de o credința interioară: „Nu te aştepta la nimic!” Încerc.Adevărul este că nu exista niciun semn exterior al unei viitoare ploi. Doar o prognoză meteo nereuşita care nici nu prea mai avea răsunet în mintea mea și care a dispărut complet când am ajuns în taxi. Aici m-au străbătut niște valuri de căldura și curenţi mai ceva ca-n Sahara. N-am să insist pe faptul că m-a tras curentul pentru că niciun efect negativ al curentului nu este documentat de specialişti. Pe cele două geamuri din faţă și alte orificii ale vehiculului aveam acces la o climă dintr-o regiune exotică fără a pleca într-o adevărata călătorie. Așa, printre păsări, claxoane, unde radio (nici nu mai discut despre asta) și promițătoare raze solare ajung pe Podul Grant în drumul din punctul x în punctul y. După cum mă cunoști poate, cititorule, ca fiinţa observaţionala și introspectiva ce sunt, nu puteam să nu văd pe geamul taxiului în viteză cu care se dseplasa, da, un însemn la o oarecare distanța poate făcut dintr-un fior adolescentin într-o formă minimalista de vreun/vreo îndrăgostit/ îndrăgostita cam fără speranța și lansat în eter parcă: „love”şi dare de vopsea alături care pot simboliza exact ce-ți sugerează, scrise cu negru și cam în graba parcă. Cum nu am să analizez mai mult „desenul” din motive raționale, nefiind nici pictor, nici grafician, aici se termină „povestea”.