Am
plecat de-acasă cu promisiunea ploii, dar fără umbrelă. Începusem
să-mi imaginez deja picăturile mari și transparente
rostogolindu-se pe geamuri, dar nu și pe trupul meu. Am așteptat
cât am așteptat, dar nu prea mult pentru că mi-am adus aminte de o
credința interioară: „Nu te aştepta la nimic!” Încerc.Adevărul
este că nu exista niciun semn exterior al unei viitoare ploi. Doar o
prognoză meteo nereuşita care nici nu prea mai avea răsunet în
mintea mea și care a dispărut complet când am ajuns în taxi. Aici
m-au străbătut niște valuri de căldura și curenţi mai ceva ca-n
Sahara. N-am să insist pe faptul că m-a tras curentul pentru că
niciun efect negativ al curentului nu este documentat de specialişti.
Pe cele două geamuri din faţă și alte orificii ale vehiculului
aveam acces la o climă dintr-o regiune exotică fără a pleca
într-o adevărata călătorie. Așa, printre păsări, claxoane,
unde radio (nici nu mai discut despre asta) și promițătoare raze
solare ajung pe Podul Grant în drumul din punctul x în punctul y.
După cum mă cunoști poate, cititorule, ca fiinţa observaţionala
și introspectiva ce sunt, nu puteam să nu văd pe geamul taxiului
în viteză cu care se dseplasa, da, un însemn la o oarecare
distanța poate făcut dintr-un fior adolescentin într-o formă
minimalista de vreun/vreo îndrăgostit/ îndrăgostita cam fără
speranța și lansat în eter parcă: „love”şi dare de vopsea
alături care pot simboliza exact ce-ți sugerează, scrise cu negru
și cam în graba parcă. Cum nu am să analizez mai mult „desenul”
din motive raționale, nefiind nici pictor, nici grafician, aici se termină „povestea”.