Treceți la conținutul principal

Like!

Știința modului în care mințile și corpurile noastre se unesc pentru vindecarea traumei 2











Ceea ce cultura noastră nu reușește, susține Van der Kolk, psihiatru și autor, este a integra  aspectul fizic cu infrastructura psihomoțională a experienței - un eșec care se exntinde de la metodele  clinice de tratare a traumelor la sistemul  educațional. (Acum mai bine de o jumătate de secol, Aldous Huxley a scris frumos despre nevoia unui sistem integrat de educație minte-corp. Învățământul, notează Van der Kolk, tinde să angajeze mai degrabă de capacitățile cognitive ale minții decât sistemul de angajament emoțional corporal , ceea ce înseamnă un model incomplet de experiență umană.

În ciuda efectelor bine documentate ale furiei, fricii și anxietății asupra abilității de a raționa, multe programe educaționale continuă să ignore necesitatea de a angaja sistemul de siguranță al creierului înainte de a încerca să promoveze noi moduri de gândire. Ultimele lucruri care trebuie eliminate din programele școlare sunt cor, educație fizică,  și orice altceva care implică mișcare, joc și angajament plin de bucurie. Atunci când copiii sunt opoziționali, defensivi sau înfuriați, este important de asemenea să recunoaștem că un astfel de "comportament "rău" poate repeta modele de acțiune stabilite pentru a supraviețui unor amenințări grave, chiar dacă acestea sunt foarte supărătoare sau interzise.”

Bazându-se pe munca sa cu pacienții care au supraviețuit unei varietăți de experiențe traumatizante - de la avarii până la tortură - Van der Kolk consideră cea mai mare provocare a celor care trăiesc cu traume este următoarea:

Ca răspuns la trauma însăși și pentru a face față terorii care a persistat mult după aceea, acești pacienți au învățat să închidă zonele creierului care transmit sentimentele și emoțiile viscerale care însoțesc și definesc teroarea. Cu toate acestea, în viața de zi cu zi, aceleași zone ale creierului sunt responsabile pentru înregistrarea întregii game de emoții și senzații care formează fundamentul conștiinței noastre de sine, sentimentul nostru despre cine suntem. Ceea ce am asistat aici a fost o adaptare tragică: într-un efort de a opri senzațiile terifiante, ei și-au diminuat capacitatea de a se simți pe deplin vii.”

Într-un pasaj care aduce în minte scrierile excelente ale filosofului Martha Nussbaum despre relația nuanțată dintre agenție și victimă, Van der Kolk adaugă:

Agenția începe cu ceea ce oamenii de știință numesc interocepție, conștiința noastră despre sentimentele noastre subtile senzoriale, bazate pe corp: cu cât este mai mare gradul de conștientizare, cu atât mai mare este potențialul nostru de a ne controla viața. Știind ceea ce simțim este primul pas spre a ști de ce simțim astfel. Dacă suntem conștienți de schimbările constante în mediul nostru interior și exterior, putem mobiliza pentru a le gestiona.”

ar unul dintre cele mai periculoase efecte ale traumei, notează Van der Kolk, este că ne distruge capacitatea de a ști ceea ce simțim - adică de a avea încredere în sentimentele noastre - și această neîncredere ne face să percepem o amenințare înșelătoare acolo unde nu există. Acest lucru, la rândul său, creează o relație antagonică cu propriile corpuri. Cu cât mai mulți oameni încearcă să îndepărteze și să ignore semnele interne de avertizare, cu atât sunt mai multe șanse să le preia și să le interpreteze confuz și cu rușine. Oamenii care nu pot observa confortabil ce se întâmplă în interiorul lor devin vulnerabili pentru a răspunde la orice schimbare senzorială, fie prin închidere, fie prin panică - ei dezvoltă o teamă de frica în sine.

Experiența fricii derivă din răspunsurile primitive la amenințări, în cazul în care evadarea este răsturnată într-un fel. Oamenii vor fi prizonierii fricii până când această experiență viscerală se va schimba ... Autoreglareadepinde de o relație prietenoasă cu corpul tău. Fără aceasta trebuie să vă bazați pe reglaje externe - de la medicație, droguri precum alcoolul, reasigurarea constantă sau complianța compulsivă cu dorințele altora.
Un pas mai departe pe scara de uitarii de sine este depersonalizarea - pierderea sentimentului de sine.

Atunci, ce putem face ? Referindu-se la decenii de cercetări cu supraviețuitori ai traumelor, Van der Kolk susține că începe să se împrietenească cu trupurile noastre și cu interioritatea lor senzorială. Modul cel mai natural pentru ca oamenii să se liniștească când sunt supărați este prin agățarea de o altă persoană. Persoanele care nu au o conștiință emoțională pot, prin practică, să le conecteze senzațiile fizice la evenimentele psihologice. Apoi se pot reconecta încet cu ei înșiși.

Deși nu putem împiedica să se întâmple cele mai multe experiențe traumatizante, având o fundație solidă formabilă (cei cu atadsament sigur)pot face vindecarea mult mai ușoară. Dar ce pot face sunt aceia dintre noi ccu atasementul nesigur?

Nimeni nu poate "trata" un război, un abuzsau orice alt eveniment groaznic. Ce sa întâmplat nu poate fi anulat. Dar ce pot fi tratate sunt amprentele traumei asupra corpului, minții și sufletului: senzațiile de apasare ca fiind indiciu de anxietate sau depresie; teama de a pierde controlul;a fi mereu în alertă pentru pericol sau respingere; deznădăjduirea de sine; coșmarurile și flashback-urile; ceața care vă împiedică să rămâneți în sarcină și să vă angajați pe deplin în ceea ce faceți; imposibilitatea de a vă deschide complet inima unei alte ființe umane.”




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rolul culorii în mediile pentru promovarea sănătății 1

  Sursa imaginii: https://www.pexels.com/photo/abstract-painting-1595649/ Puțină biologie… teoria fără de care practica nu ar fi posibilă Culoarea este o parte a prcesului percepției din mediul înconjurător în funcţie de diferenţele de lungimi de undă ale luminii. Culoarea este percepută de ochi și interpretată de creier. Perceperea culorii este un proces complicat care implică atributele sursei de lumină, textura suprafețelor și interpretări neurologice. Lumina se reflectă pe suprafețe și transmite un răspuns electrochimic la ochi, care se traduce în culoare în creier. Sunt suprafețe colorate diferite separate printr-un model diferit de semnale neuronale care sunt generate de receptorii de culoare din retina ochiului. Culoarea este un factor fundamental în designul de mediu. Oamenii consideră adesea răspunsul la culoare ca fiind instinctiv și simplu, dar implică o interacțiune foarte complexă între lumina, ochi și creier. Rolul culorii este important nu doar pentru că influenţează

Cine ești, cine sunt?

Rândurile de mai jos nu sunt propriu-zis despre (re)găsirea identităţii sau autocunoaştere deşi dacă vrei.... pot fi şi  despre asta. Pentru un timp oamenii fac parte constitutiv ă  din viața, din acțiunile, din gândurile, angoasele și euforiile, din liniștea și visurile tale.  Pentru același timp tu ești parte constitutivă din viața acelor oameni. Dacă timpurile voastre nu se sincronizează  atunci viețile voastre interioare coexstă.... un timp.  Dacă timpurile voastre se sincronizează  atunci viețile voastre interiare coexstă pentru un timp nelimitat, simultan cu căderile, cu zborurile, cu întoarcerile și abandonul temporar.  Ce rămâne totuși pe tărâmul rugos al amintirilor incerte și ele, poate la fel de incerte ca prezentul însuși? \

Decizia

Vin uneori momentele Acelea .... Acelea, le ştim cu toţii.Pot fi chiar toate, de ce nu?  Atunci când sim ţi  nu ştiu ce în stomac şi devine şi mai clară relaţia dintre minte şi corp.  Atunci când luarea unei decizii se impune cu desăvârşire. Nu suportă amânare, fie şi subiectiv (de fapt, de cele mai multe ori mai întâi subiectiv). O răscruce nu de vânturi, ci de gânduri se prezintă în faţa ochilor  ş i a minţii, de fapt în faţa fiinţei pe de-a-ntregul. O răscruce cu toată ambivalenţa ei de 2 c ă i sau mai multe. Să rămâi pe loc sau să înaintezi şi-n ce fel ? Ce să faci ? Sa  î ncepi cu conceptualizarea  rămasului pe loc  şi  a  înaint ării  şi implica ţii sau s ă   r ă mai indiferent (la tine  însuți )? Acestea sunt întrebările.