Ceea ce cultura noastră nu reușește, susține Van der Kolk, psihiatru și autor, este a integra aspectul fizic cu infrastructura psihomoțională a experienței - un eșec care se exntinde de la metodele clinice de tratare a traumelor la sistemul educațional. (Acum mai bine de o jumătate de secol, Aldous Huxley a scris frumos despre nevoia unui sistem integrat de educație minte-corp. Învățământul, notează Van der Kolk, tinde să angajeze mai degrabă de capacitățile cognitive ale minții decât sistemul de angajament emoțional corporal , ceea ce înseamnă un model incomplet de experiență umană.
„În
ciuda efectelor bine documentate ale furiei, fricii și anxietății
asupra abilității de a raționa, multe programe educaționale
continuă să ignore necesitatea de a angaja sistemul de siguranță
al creierului înainte de a încerca să promoveze noi moduri de
gândire. Ultimele lucruri care trebuie eliminate din programele
școlare sunt cor, educație fizică, și orice altceva
care implică mișcare, joc și angajament plin de bucurie. Atunci
când copiii sunt opoziționali, defensivi sau înfuriați, este
important de asemenea să recunoaștem că un astfel de "comportament "rău" poate repeta modele de acțiune stabilite pentru a
supraviețui unor amenințări grave, chiar dacă acestea sunt foarte
supărătoare sau interzise.”
Bazându-se
pe munca sa cu pacienții care au supraviețuit unei varietăți de
experiențe traumatizante - de la avarii până la tortură
- Van der Kolk consideră cea mai mare provocare a celor care trăiesc
cu traume este următoarea:
„Ca
răspuns la trauma însăși și pentru a face față terorii care a
persistat mult după aceea, acești pacienți au învățat să
închidă zonele creierului care transmit sentimentele și emoțiile
viscerale care însoțesc și definesc teroarea. Cu toate acestea, în
viața de zi cu zi, aceleași zone ale creierului sunt responsabile
pentru înregistrarea întregii game de emoții și senzații care
formează fundamentul conștiinței noastre de sine, sentimentul
nostru despre cine suntem. Ceea ce am asistat aici a fost o adaptare
tragică: într-un efort de a opri senzațiile terifiante, ei și-au
diminuat capacitatea de a se simți pe deplin vii.”
Într-un
pasaj care aduce în minte scrierile excelente ale filosofului Martha
Nussbaum despre relația nuanțată dintre agenție și victimă, Van
der Kolk adaugă:
„Agenția
începe cu ceea ce oamenii de știință numesc interocepție,
conștiința noastră despre sentimentele noastre subtile senzoriale,
bazate pe corp: cu cât este mai mare gradul de conștientizare, cu
atât mai mare este potențialul nostru de a ne controla viața.
Știind ceea ce simțim este primul pas spre a ști de ce simțim
astfel. Dacă suntem conștienți de schimbările constante în
mediul nostru interior și exterior, putem mobiliza pentru a le
gestiona.”
ar unul
dintre cele mai periculoase efecte ale traumei, notează Van der
Kolk, este că ne distruge capacitatea de a ști ceea ce simțim -
adică de a avea încredere în sentimentele noastre - și această
neîncredere ne face să percepem o amenințare înșelătoare acolo
unde nu există. Acest lucru, la rândul său, creează o relație
antagonică cu propriile corpuri. Cu cât mai mulți oameni încearcă
să îndepărteze și să ignore semnele interne de avertizare, cu
atât sunt mai multe șanse să le preia și să le interpreteze
confuz și cu rușine. Oamenii care nu pot observa confortabil ce se
întâmplă în interiorul lor devin vulnerabili pentru a răspunde
la orice schimbare senzorială, fie prin închidere, fie prin panică
- ei dezvoltă o teamă de frica în sine.
Experiența
fricii derivă din răspunsurile primitive la amenințări, în cazul
în care evadarea este răsturnată într-un fel. Oamenii vor fi
prizonierii fricii până când această experiență viscerală se
va schimba ... Autoreglareadepinde de o relație prietenoasă cu
corpul tău. Fără aceasta trebuie să vă bazați pe reglaje
externe - de la medicație, droguri precum alcoolul, reasigurarea
constantă sau complianța compulsivă cu dorințele altora.
Un
pas mai departe pe scara de uitarii de sine este depersonalizarea -
pierderea sentimentului de sine.
Atunci,
ce putem face ? Referindu-se la decenii de cercetări cu
supraviețuitori ai traumelor, Van der Kolk susține că începe să
se împrietenească cu trupurile noastre și cu interioritatea lor
senzorială. Modul cel mai natural pentru ca oamenii să se
liniștească când sunt supărați este prin agățarea de o altă
persoană. Persoanele care nu
au o conștiință emoțională pot, prin practică, să le conecteze
senzațiile fizice la evenimentele psihologice. Apoi se pot reconecta
încet cu ei înșiși.
Deși
nu putem împiedica să se întâmple cele mai multe experiențe
traumatizante, având o fundație solidă formabilă (cei cu
atadsament sigur)pot face vindecarea mult mai ușoară. Dar ce pot
face sunt aceia dintre noi ccu atasementul nesigur?
„Nimeni
nu poate "trata" un război, un abuzsau orice alt eveniment
groaznic. Ce sa întâmplat nu poate fi anulat. Dar ce pot fi tratate
sunt amprentele traumei asupra corpului, minții și sufletului:
senzațiile de apasare ca fiind indiciu de anxietate sau depresie;
teama de a pierde controlul;a fi mereu în alertă pentru pericol
sau respingere; deznădăjduirea de sine; coșmarurile și
flashback-urile; ceața care vă împiedică să rămâneți în
sarcină și să vă angajați pe deplin în ceea ce faceți;
imposibilitatea de a vă deschide complet inima unei alte ființe
umane.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea!