Acum ca niciodată

 

Sus, un cer delicat și aproape interzis de albastru.

Jos se agită turbulențele unor false tristeți vechi într-o lume în care suferința mai ales cea socială și histrionismul au ajuns aproape un trend, o viralitate vandabile.

Plângeri...cât se poate.

Soluțiile se așteaptă din exterior prin dialoguri infinite și goale. Nu dialoguri platoniciene, ci poate doar platonice. Interiorul pare absent ca resrsă de valoare, pe alocuri salvatoare.

Dar tot jos palpită plantele și iarba într-o bizară nebăgare în seamă.

Excepțiile există, dar rămân excepții.

La fel ca diferența dintre minoritate și majoritate pentru care mulți se luptă ca pentru o cauză pierdută, dar numai verbal.

Vorbesc doar. Istoria este martoră.

Eu încerc să surprind ansamblul și să unific josul cu susul. În ce măsura reușesc​ amâne o întrebare,un detaliu.

Învăț de la copaci, ape și iarba asta nemișcarea și simplitatea într-o lume în care pare că nimic nu se mai observă exceptând liniile de mai sus, zgomotul și agitarea haotică.