Prezent cu aromă de trecut.

Timpul trece și nu se mai întoarce. Aceasta e aproape o axiomă euclidiană despre timp și spațiu pe care oricine o cunoaște și nimeni nu are nevoie de o demonstrație sau argumentare. A vrnit toamna și amintirile se năpustesc în în ritmul și cu zgomotul picăturilor unei ploi repezi. Conştientizezi tot mai mult puterea prezentului, a clipei care nu se repetă. 9 septembrie, întâia zi de școalaă.Mă copleşeşte brusc o tristeţe temporară, parcă o melancolie venită din neant care și dispare la fel de brusc cum a apărut. Nu prea caut explicații, nu o țin în prezent întrucât nu resimt vreo conotaţie dramatico-emoțională și de niciun alt fel. Nu-mi atrage prea mult atenția momentul, nu porea-l găsesc ofertant. Sunt sigură că unii (să nu spun totuși prea mulți) psihologi, cu precădere psihanalişti, s-ar grăbi să interpreteze ca o copilărie adusa-n prezent. Alții s-ar putea să mă invite la o analiză, poate chiar transgenerațională. Aș răspunde complezent și prea politicos cu un „nu, mulțumesc (deși sigur că n-ar fi gratuit). Prefer prezentul, cel mult viitorul apropiat.”

Probabil că dacă S. Freud (să fi mers prea departe-n trecut, acum?) ar fi avut o pisică, ea m-ar fi privit machiavelic şi-ar fi dat verdictul:blocaj nu ştiu de care. Dar, oh nu, lui Freud nu-i plăceau pisicile.