Situația
despre care voi relata mai jos s-a produs prin nu știu care
întâmplare.Astfel, am fost martoră, de la o oarecare distanța
(motiv pentru care și invoca întâmplarea)la un discurs medical
despre tulburările cronice, neurodegenerative care a abordat și
atitudinea oamenilor faţă de aceste persoane:evitare, ocolire,
„trecere peste”, lipsa unei dorințe de interacțiune cu astfel
de persoane. Pescurt, marginalizare. Nu neg, dar nu generalizez. Totul comunicat cu tente dramaticoide și la crimogene deloc pe
gustul meu. S-a conchis cu salvarea de la providenţă, desigur cu
efuziuni religioase: "Cineva acolo, sus, ne iubește pe toţi." Ce ne
facem atunci cu agnosticii și ateii? Să nu luăm totuși în considerare
acum cazurile (chiar personalităţi importante mondiale) care s-au
convertit în urma unor traume prea dificil de gestionat sau cine stie de ce /spre finalul vieții.
M-am îndepărtat suficient astfel încât să nu mai aud.Ceea ce am ascultat,
mai mult sau mai puțin cu consimţământul meu, a trezit în mine
conştientizări și gânduri, poate și emoții nemaigândite și
nemaisimtite. Sugestia mea ar fi ca înainteca aceste persoane să caute și să creadă că găsesc salvarea”acolo, sus” (un fel de ultima scăpare de
tot răul acesta lumesc)să observe cu mai multă atenție mai jos,
printre oamenii din jur , să nu generalizeze (un exemplu de
distorsiune cognitivă:”dacă o persoană mă respinge atunci
toate persoanele mă vor respinge”, desigur poate încerca să afle
dacă neste în primul rand o auto-respingere (lucruj mai dificil decat aşteptarea pasivă, anfoasantă, desigur).