Copii, bunici, oameni

Octombrie.Printre  razele de soare (coincidenţa a făcut ca următoarea zi să fie chiar ploioasă, dar nu scriu un monolog al ploii într-o zi însorită) am văzut și auzit pe alee o fată cam de 9-10 ani însoţită de bunicul ei , am judecat după părul intens grizonat. Deși, mai știi? Bunicul mergea în spatele ei la o distanța suficient de mare pentru a-i respecta spațiul personal, dar și de mică pentru a întreţine o conversație calma. Fata îi spusese ceva, iar el a răspuns cu replici și o tonalitate fireşti”E așa cum spui tu.Eu nu te contrazic.” Străbătând mental experiența mea cu oamenii mi-aș fi dorit să știu că există mai frecvent o astfel de atitudine de acceptare, încredere și confirmare între oameni, cu precădere intre copii și adulţi. Mi-am mai dat seama că din punct de vedere al exprimării interioare exista maeștri ai cuvintelor și maeștri ai faptelor, ai comportamentelor Oameni care acţionează fără să vorbească anticipativ despre acțiunile lor, fără să promită. Ca opţiune personală, îi prfer pe cei din adoua categorie, fără planuri neconcretizate, fără idei care rămân instadiul de menţionare. Totuși nu neg importanța cuvintelor și mai ales acordul dintre emoții și cuvinte pentru dezvoltarea armonioasă a creierului, chiar pentru terapie.