Introspecţii cu umor

Mi s-a spus adesea că pentru mine lucrurile minore sunt importante. Ridic la rang superior ceea ce este banal sau prea rar.
Ca cineva care nu ignoră părerea altcuiva, am început să-mi pun întrebări.

Deci

Mă întreb dacă nu este asamanator cu cazul activităţilor rutiniere, repetitive, pe care ajungi să le exerciţi din .. obişnuinţă. 
Devin minore, banale, îţi intră în automatism, însă te transformă, te modelează în timp, şi tu nici nu mai ştii ce şi nici cum ai devenit persoana de acum.

Mai savurezi apa dintr-un pahar, printre alte banalităţi, chiar considerând- o inodoră, incoloră şi ..insipidă ?

Gândeşti acum diferit faţă de cum ai făcut-o data trecută în raport cu acelaşi eveniment sau unul foarte asemănător pe care.... se pare că-l găseşti identic în virtutea bias-ului cognitiv, de exemplu ?

Mergi la un examen 
sau 
la un interviu 
sau 
întâlneşti o persoană nouă foarte agreabilă cu aceleaşi temeri de alte daţi, desigur că nu mai ştii de când şi gânduri nerealiste şi neverificate în realitate ?

Aşa a început şi interesul meu privind umorul despre care mi s-a spus că este subiect minor şi nu este “de efect”. Cercetările mi-au confirmat că efectul nu este într-adevăr unul major. Însă dacă asta se întâmplă atunci este de neluat in seamă ?

Răspunsul meu a fost şi este nu.

Cum spuneam mai demult, există diverse teorii ale umorului care încearcă să-l explice: ce funcţii sociale serveşte, şi ceea ce ar fi considerat plin de umor.

Printre tipurile predominante de teorii care încearcă să ţină seama de existenţa umorului, există:

•        teorii psihologice, dintre care marea majoritate consideră umorul a fi un comportament foarte sănătos

•        teorii spirituale, care consideră umorul a fi un mister inexplicabil, experienţă mistică.

Cu toate că diferite teorii clasice ale umorului şi râsului pot fi găsite în literatură academică contemporană, trei teorii ale umorului apar în mod repetat:

1.       teoria eliberării

2.       teoria superiorităţii

3.       teoria incongruenţei

Printre cercetările actuale, nu există niciun consens cu privire la care dintre aceste trei teorii ale umorului este cea mai viabilă.

În ultimele decenii, o serie de studii au cercetat activarea cerebrală indusă de stimulul amuzant, structurile  implicate şi  facultăţile neuropsihice necesare pentru înţelegerea glumei, de exemplu, memoria de lucru şi flexibilitatea mentală. Pe de altă parte, există multe aspecte ale umorului, cum ar fi producţia glumelor, care nu au fost frecvent studiate neuropsihic.

În plus, există puţine cercetări cu privire la efectul îmbătrânirii cerebrale  asupra diferitelor aspecte ale prelucrării umor ului.