De data aceasta vă prpun o incursiune în dezvoltarea umană, însă nu prin mendrele cercetării așa cum ar fi fost previzibil poate.
În acest articol propun să cunoaștem mințile unor personaje literare și nu numai care au urcat treptele timpului trecând mai departe pe axa lui.
Odată cu inaitarea în vârstă ar trebui să ne dorim totuși să avem pasiuni suficient de puternice pentru a ne împiedica să ne întoarcem în trecut, a scris Simone de Beauvoir în timp ce se gândea cum să împiedice viața să devină o parodie a ei însăși.
Bertrand Russell își dădea rețeta despre cum să îmbătrânească, iar peste Atlantic, bătrânul plin de viață Henry Miller distila secretul pentru a rămâne tânăr la inimă, pentru a putea „să se îndrăgostească din nou și din nou... iartă și uită... păstrează distanță față de creșterea acrișoară, ursuză, amară și cinică.
Nimeni nu a abordat problema universală a avansării de la tinerețe la bătrânețe sau dialogul dintre cele două de-a lungul unei vieții și de-a lungul generațiilor, mai perspicace, încântător și cu nuanțe mai bogate decât marele savant și lingvist clasic Jane Ellen Harrison a cărui viață extraordinară am întâlnit-o în cartea cu totul delicioasă a Francescei Wade Square Haunting: Five Writers în London Between the Wars (biblioteca publică) și a cărei opera a revoluționat înțelegerea modernă a culturii greceșți antice prin răsturnarea mileniilor. a revizionismului patriarhal cu descoperirea de către Harrison a unei întregi clase de „zeițe matriarhale, fără soț”, esențiale pentru viața și ritualul comunității.
În al șaizeci și cincilea an, când izbucnea Primul Război Mondial, Harrison a reflectat într-o scrisoare că „muncă și prietenia devin întreaga viață”. Pe măsură ce registrul vieții ei s-a îngroșat cu decenii, ea nu și-a pierdut niciodată vivacitatea intelectuală, prieteniile intergeneraționale pline de viață, angajamentul ei activ cu lumea mereu pulsatorie a savanților și a artiștilor - în mare parte datorită vieții și iubirii cu care le împărtășea.
Întreaga artă de a trăi este un echilibru delicat între cele două tendințe. Virtuțile și viciul nu sunt decât etichete analitice convenabile atașate unor forme particulare ale celor două tendințe. Dintre cele două, egoismul, afirmarea de sine, sunt pentru tineri la fel de necesare - uneori, cred, din păcate, mai necesare - pentru o viață bună decât altruismul.
Cu un secol înainte de pandemie și de utilizare excesivă a rețelelor de socializare, Harrison consideră principalul handicap al tinerilor - tendința lor pentru “mascaradă”, ceea ce amintește de percepția lui Hannah Arendt asupra a fi versus și a apariției și a impulsului nostru pentru auto-afișare și reflecția lui Walt Whitman. pe ceea ce copacii ne învață despre a fi mai degrabă decât a arăta. Ea scrie:
A juca înseamnă a-ți scufunda propria personalitate pentru a o putea imită pe a altuia. Mascaradă înseamnă a împrumuta personalitatea altuia, a pune masca trăsăturilor, a îmbrăcămintei, a experiențelor, a emoțiilor altuia și, prin urmare, a-ți spori pe cele proprii. Tinerețea, și mai ales tinerețea timidă, este puternic stăpânită de dorința instinctivă de a se masca.
https://www.amazon.co.uk/dp/039331443X?linkCode=gs2&tag=braipick-21
https://www.amazon.co.uk/dp/0912264438?linkCode=gs2&tag=braipick-21
https://www.worldcat.org/title/1232070959?mc_cid=c7465f7a9d&mc_eid=f3227f1e12
https://www.worldcat.org/title/238888042?mc_cid=c7465f7a9d&mc_eid=f3227f1e12