Sănătatea mintală, cercetare și fotografie

  Era o dimineață cu mult soare, prea mult soare. În plimbarea matinală pe pasarela de deasupra lacului zăresc un grilaj surprinzător de luminiscent chiar în lumina prea puternică deja. Parcă bucăți de diamant în minitură se legănau agățate acolo. M-am apropiat, nu cu intenția de a fura vreunul, ci de a observa mai îndeaproape, încă nu știam ce. Uimirea mi-a fost mare când am descoperit acolo sute de lacăte, multe inscripționate cu i ni ț iale  sau cu „love”. În ce scenariu și-n care secol mă aflam cu aceste simboluri ale iubirii, m-am întrebat. Oare sunt ale iubirii? Când am mai văzut că pe o porțiune din lemnul grilajului scria „eu+nimeni”, am completat întrebarea în monologul meu cu „sau ale disperării”? Am ajuns acasă și m-am documentat despre acest subiect   ș i fenomen straniu rămânând mirată și după aceea. Într-adevăr, lăcățelele văzute de mine erau însemne ale iubirii. Istoria „lacătelor dragostei ” datează de cel puțin 100 de ani. Are la origine o poveste sârbă, din t

    Nu mă voi lansa în discursuri fals curajoase și.... penibile despre fericirea mea  în frig și nici despre efectele binefăcătoare ale soarelui pe timp de iarnă: "Ce dacă este iarnă, eu mă simt ca vara." Curajul nu înseamnă a sfida natura ci a o accepta. După cum știți, cititori ai acestui blog, nu am un interes remarcabil pentru a ieși în evidență, ci doar de a comunica.N u scriu pentru sau  î n stilul mass-media.   Deși nu-mi plac citatele, mi-a venit în minte o frază a lui Montesquieu , parafrazez: Mi-au plăcut multe în viaț ă  , dar niciodată, gloria. Nu-mi place să mă laud. Ce există, totuși aici? Drumuri pe care am mai mers. Le străbat cu conștiința lui acum, nu a lui atunci. Printre umbre și raze solare glaciale am regăsit o liniște la 3  °C  pe care n-o mai știam demult.