Am preferat să mă răzgândesc în a merge nespunand ca merg decât să mă răzgândesc după ce am spus că merg.
De ce m-am tot
gândit şi răzgândit ? Nu din vreo efuziune emoţională ce s-ar fi declanşat
în interiorul meu odată cu anticiparea acestui eveniment, nici din vreo
melancolie pentru evenimentele plăcute. De fapt, ba da, oarecum sau doar
datorită stilului meu cognitiv.
Înaintea uşii de la intrare, aceleaşi 3 trepte care parcă
erau mai înalte (probabil reconstruite) ce aveau în dreapta şi-n stânga ghivece
cu flori care te centrau în a le urca.
Compensatoriu cu aceste trepte pe care le-am perceput mai
înalte a urmat jumătatea de etaj dintotdeauna care mi-a părut mai scurtă (cu
siguranţă nu era) şi treptele mai scunde.
Am acceptat acest
joc al minţii mele şi am ajuns plină de senzaţii şi percepţii în holul
principal.
Acolo am remarcat imediat schimbările. Lipsa mochetei
stacojii, a fotoliilor şi a oglinzilor lungi montate în perete. Stilul de
clădire cumva complicată ornamental
fusese înlocuit parţial cu o simplitate care nu-mi displăcea.
Totuşi, părea un muzeu antic pe etajele căruia circulau
persoane care cândva l-au perceput ca pe un element identitar.
Unii circulau, iar alţii nu.
Opriţi într-un loc
parcă îşi divulgau ceva nemaispus demult.
Ceea ce era adevărat.
Multe emoţii
exprimate şi reţinute, îmbrăţişări şi zâmbete împrejur. Unii vorbeau şi alţii ascultau după care îşi schimbau rolurile…. sau nu.
Am încercat să menţin un echilibru între ascultare şi
vorbire, deşi balanţă s-a înclinat către.. îţi imaginezi care rol.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Spune-ți părerea!