Reuniunea

Am preferat să mă răzgândesc în a merge nespunand ca merg decât să mă răzgândesc după ce am spus că merg.

De ce m-am tot gândit şi răzgândit ? Nu din vreo efuziune emoţională ce s-ar fi declanşat în interiorul meu odată cu anticiparea acestui eveniment, nici din vreo melancolie pentru evenimentele plăcute. De fapt, ba da, oarecum sau doar datorită stilului meu cognitiv.

Înaintea uşii de la intrare, aceleaşi 3 trepte care parcă erau mai înalte (probabil reconstruite) ce aveau în dreapta şi-n stânga ghivece cu flori care te centrau în a le urca.

Compensatoriu cu aceste trepte pe care le-am perceput mai înalte a urmat jumătatea de etaj dintotdeauna care mi-a părut mai scurtă (cu siguranţă nu era) şi treptele mai scunde.

Am acceptat acest joc al minţii mele şi am ajuns plină de senzaţii şi percepţii în holul principal.

Acolo am remarcat imediat schimbările. Lipsa mochetei stacojii, a fotoliilor şi a oglinzilor lungi montate în perete. Stilul de clădire cumva complicată ornamental  fusese înlocuit parţial cu o simplitate care nu-mi displăcea. 

Totuşi, părea un muzeu antic pe etajele căruia circulau persoane care cândva l-au perceput ca pe un element identitar.

Unii circulau, iar alţii nu.

Opriţi într-un loc parcă îşi divulgau ceva nemaispus demult.

Ceea ce era adevărat.

Multe emoţii exprimate şi reţinute, îmbrăţişări şi zâmbete împrejur. Unii vorbeau şi alţii ascultau după care îşi schimbau rolurile….  sau nu.

Am încercat să menţin un echilibru între ascultare şi vorbire, deşi balanţă s-a înclinat către.. îţi imaginezi care rol.

Psihologul din mine :

De fapt, adevăratul motiv pentru care m-am aflat acolo a fost acela de a-mi…. evalua  nivelul anxietăţii sociale comparativ cu cea din trecut, acolo.