Atunci când oamenii aud despre umor sau se gandesc la umor ei cred de multe ori că acesta înseamnă a fi un actor de comedie sau.. un clovn, sau a fi în mod natural carismatic sau extravertit.
Eu sunt o introvertită mult mai mult decât
o extravertită. Nu sunt cea mai amuzantă persoană dintr-o încăpere şi nici nu
fac în mod constant glume.
Te-ai putea întreba.. atunci de ce mă
interesează acest subiect ? Aaa.. vreau să aflu cum aş putea să am umor dacă nu
am... este ca un fel de exerciţiu de dezvoltare personală.
Ar putea fi şi asta.
Interesul meu pentru acest subiect a apărut
în mod empiric de la nivelul observaţiei. Observaţia a ce ? Mai întâi a
replicilor din desenele animate (Walt Disney, mai ales, desigur) şi din filme.
Apoi din interacţiunile oamenilor din jurul meu, începând să mă intereseze deja
şi efectele umorului asupra lor şi.... a mea. Şi a continuat prin lecturi .
Prin urmare
Voi scrie despre umor, simt al umorului într-un sens mai
degrabă ştiinţific, nu neapărat mai serios (în cazul în care nu te-ai gândit
să-l iei vreodată în serios), poate doar prin efectele lui benefice şi…. mai puţin benefice.
Să
iau umorul în serios ? Asta a fost o glumă ? ai spune. Nu, nu a fost o glumă. Doar am spus că nu am “acel” sens al
umorului.
Nu-i
nimic, nu ai fi singura persoană.
Puţini
cercetători au studiat (şi studiază) umorul. Se pare că nici ei nu prea l-au
luat în serios, cum spunea Rod A. Martin în cartea sa “The Psychology of Humor:
An Integrative Approach”.
Din
ce cauză ?
În
curând !
Un indiciu despre ce va urma: Imaginaţia a fost dată omului pentru a
compensa ceea ce nu este, iar simţul umorului pentru a-l consola cu ceea ce
este (Fr. Bacon).